Când mergeam cu mama și cu vecinii la cules popușoi mi se părea că fac o treabă importantă, de oameni mari. Așa că mă trezeam dimineața și, pe răcoare, mă urcam pe coada căruței și căscam ochii pe câmpuri, până se oprea calul și se striga „gata, hai! jos”. Atunci fiecare își lua rândul lui, cei mai vrednici luau chiar două și se-ncepea a dezveli boabele de porumb. N-apuca mama să facă jumătate de rând că eu zbieram de plictiseală. Întrebam mult prea des „mai avem?”, iar ea îmi spunea „gata, mai avem rându’ ăsta și mergem”. Doar că „rându’ ăsta” se transforma în ore. În sfârșit, când se strângea o căruță de porumb și se mergea acasă, mie îmi creștea entuziasmul, chiar dacă mama îmi promitea că n-o să mă mai ia cu ea niciodată. Acasă ne-adunam toți lângă coșăr, curățam popușoii și râdeam la glumele făcute de unu' ori altu'. A doua zi se mergea iar, dar nu la noi, ci la vecini. Făceam așa până când toți își aveau la adăpost porumbul de pe câmp.

Era un obicei ce se ținea în fiecare an, nu doar la cules de popușoi, și — pe lângă ajutorul fizic reciproc — satisfăcea nevoia de socializare, de a fi împreună. Așa cum nu demult o făcea și hora despre care am scris în rubrica Satul în obiectiv. Acolo aprofundez subiectul alături de muzeograful Ovidiu Focșa. În plus, aflăm împreună detalii despre ritualurile din jurul horei și ne-apucăm de mâini pentru a dansa pe Hora Unirii.

În aceeași notă, Larisa a căutat informații printre amintirile bunicii sale și a conturat atmosfera din timpul șezătorilor și clăcilor. De fapt, pentru acest număr am încercat să găsim (po)veștile prin care ne-am apropiat și încă o facem. Fie că este vorba despre efortul de a-ți ține, prin muncă și pasiune, copilul în sala de clasă doar pentru că vrei să-l știi lângă tine, acolo unde se poate dezvolta. Așa cum a făcut Florentina cu Cătălin, un elev dislexic. Fie că încerci să asociezi imaginile din prezent cu amintirile din copilărie, din satele bunicilor, din nevoia de a aduce laolaltă România cu țara care te-a primit cu brațele deschise. Despre o astfel de suprapunere ne-a scris autoarea Cristina Hermeziu, unul dintre oaspeții din acest număr. Cel de-al doilea invitat, Greta Apostol, ne amintește cât de important este să ne strângem în jurul mesei sau să împărțim o bucată de Eugenie cu prietenul ai cărui „genunchi sunt la fel de juliți ca ai noștri”. Spre final de newsletter călătorim cu Nicoleta în satul Ponoarele din județul Mehedinți și facem o oprire pe Podul lui Dumnezeu, o bijuterie creată de natură care unește două părți ale satului. Și cum călătoriile merg mână-n mână cu acordurile muzicale, Andreea se întreabă cum a apărut genericul emisiunii Tezaur Folcloric și ne adresează tuturor o întrebare menită să ne-adune prin (po)vești.

Hora Unirii

Poetul Vasile Alecsandri a publicat, cu trei ani înainte de Unirea Principatelor, poezia „Hora Unirei” în ziarul „Steaua Dunării”. Un an mai târziu, în 1857, compozitorul Alexandru Flechtenmacher a pus versurile pe muzică. Avea 35 de ani, călătorise și studiase la Viena și Paris, iar de nouă ani se întorsese în Moldova și sprijinea unirea Principatelor Române. De atunci a început să răspândească Hora Unirii printre munteni și moldoveni și i-a învățat pe lăutari s-o cânte la horile și petrecerile din sate și orașe. „Or fi scris apoi și alții hore ale Unirii, dar a lui Flechtenmacher s-a cântat în ziua când s-au îmbrățișat Moldova și Muntenia, și a lui trebuie să fie cântată, prin tradiție, în ziua când sărbătorim unirea tuturor românilor.” (Radu D. Rosetti)

Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română,

Să-nvârtim hora frăţiei

Pe pământul României!

Hora ca obicei

Hora se leagă de mitologia târzie — povestea spune că atunci când s-a împărțit ziua în mai multe părți, fiecare parte a primit numele de „horă” (devenit ulterior oră) —, iar izvoarele istorice indică faptul că hora există de mai mult de 5.000 de ani. De la începutul secolului al XIX-lea, cuvântul horă nu mai cuprinde doar dansul, ci face referire la o serbare, festivitate, obicei, la „Hora satului”, un eveniment organizat de flăcăi. Acesta se ținea în zi de sărbătoare și pentru toată suflarea satului avea o importanță aparte. „Reprezenta un centru care polariza întreaga energie a comunității”, mi-a spus Ovidiu Focșa, muzeograf al Muzeului Etnografic al Moldovei din Palatul Culturii din Iași. Deși existau diferențe de la o zonă istorică la alta, chiar și de la sat la sat, la bază exista un plan ce trebuia respectat de toți cei implicați.

Satul avea o ceată de flăcăi, adică băieți care nu fuseseră încă trimiși în armată, iar ei aveau rolul de a organiza horele din sat de peste an. Căutau și plăteau lăutarii, anunțau oamenii din sat și aveau grijă ca regulile să fie respectate conform tradiției. Hora se ținea în zi de sărbătoare, iar cea mai spectaculoasă era cea din a doua zi de Paști. Începea pe la amiază și se forma pe categorii de vârstă — hora tinerilor, hora celor căsătoriți, hora bătrânilor, hora copiilor. „Tot dansul se făcea în fața unei audiențe, se adunau oameni în jur, cei care nu jucau, și spuneau: uite-l pe ăla, uite-o pe aia a lu’ cutare”, mi-a povestit Ovidiu Focșa. Cea mai spectaculoasă era, însă, hora tinerilor, fiindcă aici erau „băgate, pentru prima dată, fetele în danț” și tot aici își primeau „botezul” și băieții. De fapt, una dintre caracteristicile cele mai profunde ale horei era sacralitatea acesteia ca cerc închis. Hora nu se deschidea pentru oricine și oricând.

foto jos: Pictură de Ludovic Bassarab, sursa aici.

Hora din sat ținea până seara târziu, moment în care copiii erau trimiși acasă, bătrânii mergeau și ei la casele lor și rămâneau doar tinerii, care continuau petrecerea.

În timpul sezonului cald, hora avea loc în centrul satului, însă, când se lăsa frigul, ceata căuta un salon mare — fie din casa preotului sau din casa vreunui boier din sat. De multe ori, iarna, hora era înlocuită cu șezătoarea. Dacă se întâmpla ca un membru din familie să moară, ceilalți membri nu jucau timp de un an. Exista un obicei conform căruia atunci când intrau în joc, neamurile celui decedat aruncau cu monede pe jos ca să joace pe bani, nu pe pieptul mortului.

Satul fără horă

În ciuda rolului atât de important, hora este un obicei care a dispărut din multe sate din România. Deși în unele localități se încearcă resuscitarea acestuia, pe alocuri nu a fost înlocuit cu nici o altă practică care să adune satul laolaltă, care să satisfacă nevoia de socializare. În satul în care am copilărit, Crăiești, județul Galați, hora a dispărut prin anii ’70-’80, iar sătenii se mai adună în centrul satului doar atunci când are loc o nuntă sau hramul Bisericii. În perioada pandemiei, nunți nu au mai fost, iar pomana tradițională din ziua hramului a luat forma unor pachete date de Biserică celor nevoiași. Șezători nu sunt și, prin urmare, socializarea se face doar între vecini, acolo unde mai există.

L-am întrebat pe muzeograful Ovidiu Focșa de ce crede că au dispărut aceste obiceiuri și mi-a spus, inițial, că „trăim într-o civilizație contemporană, au dispărut așa cum s-au dus și meșteșugurile, unele pe bună dreptate, iar altele nu au mai ținut pasul”. Apoi mi-a explicat că dispariția horei de la sat ține și de așezarea geografică a localității și de gradul de depopulare. „De obicei tradițiile și meșteșugurile s-au pierdut mult mai repede în satele din proximitatea orașelor și în satele din zonele mai joase, mai ușor accesibile. Pe când în zonele de la munte, fiind zone închise, greu accesibile, datorită reliefului, intruziunea celor de afară era mai greu posibilă și, astfel, tradițiile s-au perpetuat mai mult. De asta putem vedea, în zonele de munte, bătrâni îmbrăcați în port popular care merg duminica la biserică, pe când în zonele de câmpie e o raritate așa ceva. Satele bucovinene, satele din Maramureș, Bistrița, cele din zona de munte a Vrancei păstrează obiceiul horei. Pe când satele din zonele de podiș, de câmpii și apropiate de orașe au renunțat la el. Ș-apoi au dispărut tinerii, nu mai are cine să joace hora.”

În fibra mea intimă sunt o rurală, prin adopție. Am copilărit, verile, în două sate din județul Botoșani, la bunicii materni sau paterni. Călătoream singură cu trenul; de la Iași la halta Mândrești personalul făcea trei ore. O capsulă de timp pur. Nu era nimic de făcut, nimic de văzut pe geam. Și totuși filmul acelui travelling sumar, mereu același, are și azi o acuitate intactă, o împunsătură de fericire: niște gâște pe imaș, ziduri de casă albastre, un lan de floarea-soarelui întors cu spatele, o lutărie. Lutăria e acea scobitură în deal de unde țăranii își iau lutul pentru uns grajdiul. Iar dacă te oprești prea mult sub streașina aceea de pământ galben, gura căscată se poate închide, rămâi prizonier, te îngroapă lutul. Copiii din sat mă primeau cu teribile povești de groază. Invariabil, la sfârșitul vacanței mă întorceam acasă, la oraș, cu un săculeț de făină albă, în burta căruia bunica ascundea ouă de țară, să nu se spargă pe drum.

Într-o zi, cartierul de periferie periurbană din zona pariziană unde locuiesc s-a redus la câteva străzi, înconjurate cu o panglică defensivă: mai încolo nu se trece. Malurile râului deveneau inaccesibile, interzise plimbărilor. Pandemia ne bara accesul la perimetrul acela natural și mai ales la spectacolul locuitorilor săi firești: un stol de peruși scăpați, se zice, din cuștile de la aeroportul Orly, care dormeau în pâlcul de sălcii de pe malul apei; găinușe cu cioc roșu, cupluri de rațe, familii de nutrii și, din când în când, egrete solitare, cu guler cenușiu. S-a întâmplat însă că toți vecinii de cartier, cât era ziua de lungă, păreau să nu aibă altceva de făcut decât să-și dea întâlnire la pod, limita către o altă localitate și, prin forța împrejurărilor, miradorul fiecăruia către lumea interzisă acum a râului. Un pelerinaj necesar, natura se termina acolo, dincoace începea orașul, cu macheta lui splendidă, celebră și tristă.

Spectacolul s-a mutat și el la pod, animalele au venit și au ținut reprezentații zi-lumină pentru umanoizii retrași, absenți de pe alei, dar rânduindu-se neîncetat deasupra apei în acest punct precis al cursului său. După confinement, nutriile de pe Yvette arătau ca niște purcei dolofani iar rațele aveau gușe sidefate și proeminente, orgolioase. Mulți vecini de cartier veneau cu resturi de baghetă tare ca piatra, o doamnă în vârstă aducea grăunțe – n-am întrebat, dar mi-a spus și de la ce magazin le procura, înainte de pandemie, temându-se pentru stocul ei acum aproape epuizat. Plus că n-ai voie, s-a băgat cineva în vorbă, nu e bine să dai pâine veche la rațe și găini, e contraindicat, le faci rău și pot să moară, ești un torționar. Nimic altceva decât un sat, și niște copii, cu teribilele lor povești de groază.

Pe vecinii de cartier francez i-am zărit mai des în pandemie decât înainte, când lumea era „normală”. Înainte, oamenii n-aveau timp și nici motiv să iasă la apă în fiecare zi, natura era acolo, treaba ei, orașul era dincoace, strălucitor, imperios și imperial.

Bunicul făcuse o fântână la poarta cu gherghine, în afara gardului, pentru tot satul. „Iga la apă?”, „Iga la apă” auzeam de zeci de ori pe zi, în loc de bună ziua. Se opreau toate treburile, se oprea lumea. Scoaterea apei din fântână cu o găleată atârnată de lanț aducea la suprafață povești sau bârfe, din celălalt capăt de sat. Și să nu scoți doar o jumătate de găleată o dată, că nu te mai măriți.

Într-o zi mi-am apostrofat vecinul francez care-și tot ceartă câinele că îndrăznește să latre când întâlnește, pe drum, alți oameni. Lăsați cîinii să latre. Tăcerea animalelor, într-o periferie periurbană, e terifiantă. Se aude doar autostrada, un muget surd, continuu. Câinii care lătrau în neștire, când se îngâna ziua cu noaptea peste sat, erau corul meu antic, semn că lumea era la locul ei.

La Paris nu ninge, dar când ninge e magic: sub zăpadă, toate orașele din lume se aseamănă, toate satele sunt la fel.

Acum trei ani, când am decis că vreau să fiu învățătoare, mi-am promis că nu voi lăsa niciun copil în urmă, iar până la final de clasa a IV-a, toți vor ști să scrie și să citească. Am înțeles repede că cel puțin unul dintre elevii mei, Cătălin*, avea toate șansele să se piardă pe drum pentru că era mereu în urmă față de colegii săi.

Cătălin este un copil mărunțel, cu părul șaten deschis, care ar sta afară toată ziua. Este în clasa a II-a și încă nu știe să-și scrie corect prenumele. Uneori mănâncă câte o literă, alteori îl scrie în oglindă, dar niciodată nu îi iese cum ar trebui. Anul trecut mi-am dat seama că este dislexic și disgrafic, ceea ce înseamnă că nu vede scrisul normal, ci mai înalt, mai lăbărțat, în oglindă. Dislexicii se nasc așa și nu există un stil de lucru diferit care să îi ajute, poate doar câteva mici trucuri și mult exercițiu.

Elevul meu este mezinul unei familii cu mulți copii. Tatăl este grav bolnav, iar mama lucrează cu ziua. Dintre frații mai mari, doar doi mai sunt în sistemul de învățământ și amândoi au rămas repetenți anul trecut școlar. Așa se face că nimeni din familia lui Cătălin nu știe să scrie și să citească, iar el își face temele după cum știe sau mă roagă să rămân cu el în pauză pentru a le face împreună.

Mi-am dat seama târziu că este dislexic, deși încă din clasa pregătitoare au fost semne clare: eu îi începeam un rând de la stânga la dreapta, iar el îl scria de sus în jos. Anul trecut, când încă nu venise pandemia, rămâneam după ore pentru a lucra suplimentar cu el. Deși făcusem vreo zece litere și mulți dintre colegii lui reușeau să scrie și să citească binișor, el nu putea să copieze nici măcar ce îi scriam eu pe caiet. La început nu a vrut să rămână după ore să citim, dar am aplicat strategia „două bomboane” – una o primea la începutul activității, iar a doua la final, după ce reușea să citească măcar câteva cuvinte corect. Ajunsesem la performanța de a citi vreo 20 de cuvinte corect, însă din martie și până în septembrie, când s-au închis pentru prima dată școlile, a uitat tot ceea ce a învățat.

Cât am funcționat în scenariu verde, adică am mers din nou la școală, l-am mutat în prima bancă, de unde mă întreba de câteva zeci de ori pe oră: „Doamna, da’ e bine?”, „Doamna, da’ ci tre' sî fac?”. După vreo două săptămâni de scris și citit aceleași cuvinte în fiecare zi, începuse să recunoască cinci litere din alfabet.

La cei 9 ani ai lui, Cătălin este mult în urma colegilor săi și probabil că așa va fi mereu dacă ne uităm doar la cunoștințe și competențe. De fapt, aș putea să-l las repetent anul acesta pentru că momentan nu mai știe nici măcar una dintre cele cinci litere pe care le învățase până în noiembrie. Cătălin, însă, atât poate momentan, iar dacă îl trimit într-o nouă clasă, cu un nou colectiv, în care va intra cu eticheta de „repetent”, nu-l va ajuta să învețe nici mai multe litere, nici să-și scrie corect numele. Doar le-aș confirma lui și părinților că nici el nu poate să facă mai mult decât au făcut toți frații săi. Însă eu cred că are toate șansele să fie primul din familie care învață să scrie și să citească.

Clăcile au început să se organizeze cu precădere în vremea în care oamenii erau proprietarii pământurilor, însă acestea nu aveau loc doar pentru munca câmpului, ci luau diferite forme, în funcție de nevoile oamenilor. De exemplu, sătenii se adunau la toate treburile viței de vie – de la curățat și legat, la cules și făcut vin –, la făcut chirpici, ca mai apoi să se întâlnească la construcțiile caselor, „unde fiecare era meseriaş pe partea lui de treabă. Unul era la temelie, altu’ se pricepea la construit, altu’ era mai bun la acoperit”. Toate aceste treburi se executau cu încrederea faptului că ele vor fi întoarse, fiindcă promisiunile și cuvântul dat erau cele care asigurau continuitatea acestui obicei: dacă tanti Anica venea la mamaia la clacă, „apăi făceam tot ce se putea să ajung și eu la ea. Nu exista să nu te duci!”.

Treburile câmpului începeau primăvara și se terminau toamna, iar prieteniile nu se alterau peste iarnă. Și-aici bunica povestește despre șezătorile de când era „la mama fată”, cum se adunau ele când la una, când la alta, la țesut covoare și amintiri. „Când mergeam la șezătoare duceam și câte un braț de lemne. Și cine venea la mine la șezătoare, aducea un braț de lemne... așa era. Să nu iei din ale casei, pisănică (n. red. - pesemne că = probabil). Ș-apăi râdeam și cântam, unele făceau treabă, altele trăgeau chiulul... Da’ chiar și așa, nu prea se întâmpla, că le era frică să nu se facă de râs și să le meargă vestea că-s leneșe.”, și-aduce-aminte vag, printre frânturi de „șezători cu neveste”, când erau deja măritate, cu copii și cu altfel de povești de spus.

Șezătorile, în funcție de zona în care erau organizate, se desfășurau într-un loc comun (cămine culturale ori săli puse la dispoziție de Biserică), „unde fiecare venea cu lucrul lui de-acasă, cu caierele și fusele la tors lână, cânepă, in...”, povestește bunica, „dar cel mai mult se organizau în bătătură, în zi de lucru, niciodată pe sărbătoare. Veneau femeile şi torceau pentru cea care a făcut șezătoarea, ori țeseam și eram împărțite la război (n. red. – război de țesut)”.

Clăcile și șezătorile începeau cu altruism și se terminau cu voie bună, fiindcă orice muncă – mai mult sau mai puțin solicitantă din punct de vedere fizic – se încheia cu petrecere.

Dacă îți e dor și ție de turte umplute, ai nevoie doar de:

• 500 g de făină

• 200 ml de apă caldă

• o lingură de sare

• 10 g de drojdie

• 20 g de zahăr

• 50 ml de ulei

• ulei pentru prăjit

Le poți umple cu brânză, zacuscă, dulceață, carne gătită sau orice vrei tu și ai #deNearuncat prin bucătărie.

Tot ce trebuie să faci este să dizolvi drojdia și zahărul în apă călduță și să le lași să se odihnească 10 minute. Peste făină pui sarea și torni amestecul de apă, drojdie și zahăr. Pune apoi ulei și frământă până aluatul devine elastic și omogen. Acoperă aluatul și lasă-l la crescut până își dublează volumul, cam 30 de minute. Apoi taie aluatul, întinde-l cu mâinile și pune două linguri de umplutură. Prăjește turta în ulei încins, câte 2-3 minute pe fiecare parte. Rețeta o găsiți și aici.

Am învățat în ultimul an că mâncarea nu îmi hrănește doar corpul, ci și sufletul și bucuria. Că îmi crește copilul nu doar în centimetri, ci și în veselie, joacă și iubire. Am descoperit că orice poate fi folosit până la ultimul colțișor, cum făceau și bunicii noștri la sat. Un ghiveci cu legumele din grădină, o mămăligă aurie și o bucățică de brânză din borcan: un festin din puțin.

Mâncarea ne crește, ne învață și ne unește.