foto: În casă am găsit acest tablou pictat cu cei doi miri — Maria și Gheorghe

Câte astfel de decizii și sacrificii sunt, atâtea definiții pentru iubire putem inventa. Să te gândești la ceilalți și să pui binele lor mai presus de al tău nu e deloc clișeu. E iubire. Vrând-nevrând am povestit în acest număr despre iubire. Larisa a scris despre povestea mamei sale, care a ales, acum nouă ani, drumul străinătății pentru binele familiei. „Poate aveam mai multe amintiri alături de copii, de nepoți, (...) dar cu siguranță nu aș fi avut posibilitatea să îmi ajut copiii așa cum am făcut-o”, și-a spus mama Larisei la capăt de drum, acum întoarsă acasă, lângă familie. Nicoleta conturează portretul Doinei, o femeie care și-a transformat pasiunea pentru lucrurile vechi într-o pensiune-muzeu, unde își primește cu drag oaspeții. Și dacă tot îți spun de oaspeți, am rugat-o pe Otilia Bălinișteanu, jurnalist, să pășească în satul nostru virtual și să ne scrie despre nuntă — actul de oficializare a iubirii în fața societății și în fața lui Dumnezeu. Însă nu toate nunțile au un final fericit, la unele dintre ele, mireasa alege să „fugă”. Andreea pune în scenă o astfel de poveste trăită de un frate de-al bunicului ei. Chiar și așa, poate tot din iubire, mirele se împacă cu ideea, iar fratele lui îi plătește pe muzicanții veniți la nunta fără mireasă tocmai „să nu iasă vorbe-n sat”. Iubire nu-i doar în poveștile de demult, ci și în cele de astăzi, trăite mai ales de învățători și profesori. Să mergi pe ulițele satului și să-ți aduci elevii la școală e tot o formă de afecțiune. Asta face Mihaela, a cărei poveste a scris-o Florentina în rubrica „Jurnal de școală”. Ultimele trei rubrici spun povești despre mâncarea tradițională, despre rețetele vechi transmise din generație în generație și despre de cel de lângă tine. Dana de la „prăjiturici și altele” ne învață cum să pregătim cornulețele cu magiun. Și dacă tot poposim prin zona Moldovei, în rubrica „Turismul de pe uliță” am scris despre satul monahal Agapia, acolo unde iubirea față de Dumnezeu este nemărginită. Newsletterul se încheie pe ritm de muzică populară, căci iubirea fără muzică e mai săracă.

*dacă vrei să afli povestea bunicilor mei și a casei în care au locuit, poți urmări scurtmetrajul documentar „Nu-i nimeni acasă”. Îl găsești pe YouTube sau pe pagina mea de Facebook.

Medicul obiectelor îmbătrânite

Doina Savin e medic de familie în Câmpulung Moldovenesc. A crescut cu pasiunea pentru acareturi și a vrut să deschidă un muzeu cu toate piesele adunate. Sfătuită de prieteni să dea viață acelui loc, a decis, în final, să-i modifice destinul în unitate de cazare. Toate lucrurile colecționate își duc acum noua viață în cele cinci case tradiționale ale pensiunii-muzeu de la poalele Rarăului. Casele au fost strămutate din sate ale Ocolului Câmpulungului de Bucovina* și au aparținut păturii sociale de mijloc: meseriași și negustori.

O însoțea uneori pe mama sa, care era contabilă, pe teren și ajungea deseori în casele comunității evreiești. Micuță fiind, dacă îi plăcea ceva, nu ezita să îi roage pe oameni să îi vândă sau să îi ofere obiecte din casă. Doar dintre cele vechi, care îi încântau ochii. „Nu eram atrasă de lucrurile noi, mie-mi plăcea tot ce era de demult.” Primele lucruri pe care le-a achiziționat de la evrei le are și astăzi, așezate la loc de cinste pe un pervaz: câteva râșnițe manuale și un fier de călcat cu piatră pe care sunt inscripționate infinitul și Steaua lui David. Văzând fierul de călcat își amintește că acesta va fi inclus în viitoarea expoziție pe care o va găzdui pensiunea-muzeu, pentru că:

„Niciodată, dar niciodată nu m-am gândit că voi deschide o pensiune. Eu am vrut să fac muzeu.”

Stăm la povești pe laița din salon, la parterul Căsoaiei, cea mai mare casă a complexului. Pe vremuri, parterul era zona locuibilă, iar la etaj se obișnuia depozitarea fânului. Salonul e acum restaurant, unul atipic. Doina povestește cum cu mult timp în urmă, pe când se afla pentru prima dată în Cambridge, îi spunea fiicei sale cum și-ar dori să arate restaurantul: să aibă piese diverse, din cele pe care le-a găsit de-a lungul timpului. Când a intrat într-un restaurant din orașul britanic a dat exact de conceptul pe care și-l imaginase: „Nicio masă nu semăna cu cealaltă, scaunele toate erau diferite”. În restaurantul gândit de Doina astăzi se află mese rotunde, mese pătrate, pentru că sunt ale ei și le iubește. Chiar și masa profesoarei de pian din clasa a VII-a. Dascălul i-a observat pe atunci dragostea pentru obiectele cu vechime și într-o după-amiază a invitat-o la ea acasă, îndemnând-o să își aleagă un obiect din casă. Fetița Doina de 12 ani a ales o masă, pe care a și primit-o în dar.

Pasiunea a fost dintotdeauna, dar s-a întețit în facultate, când a început realmente să cumpere lucrurile. Apoi și-a oferit timp să vizualizeze spațiul. Atât în fosta casă, cât și în locuința actuală are un fotoliu lângă geam, unde obișnuia să se cufunde, mai ales duminica:

„- Ce faci, mamă? Îmi zice Ciprian, soțul meu.

-Visez.

-Visează, văd că nu mă costă nimic.”

Doina spune, zâmbind, că „la un moment dat a început să-l coste”. A fost și el apoi fermecat de dragostea pătimașă a Doinei pentru „vechituri” și a susținut-o în tot ce înseamnă Casa Poveste.

foto: Decorațiunile în relief de pe pereți sunt realizate de Doina

Ciprian lucra într-un domeniu diferit, dar când activitatea de acolo s-a redus, Doina l-a „ademenit”. Mergeau, uneori, împreună la pacienții din satele dimprejur. Pentru serviciile medicale nu lua bani, dar îi întreba pe săteni dacă au vreun lucru vechi sau vreo fotografie veche. Ajunși în Botuș, a consultat o bătrână care locuia într-o casă veche. A dus multe lucruri vechi la groapă, le aruncase. Dar le-a spus, totuși, soților Savin că pot să se plimbe prin curte și dacă văd ceva, pot să ia. Lângă fânarul din curte era sprijinită o oglindă de cristal. Bătrâna plănuia să sape o groapă, să pună toată sticla oglinzii acolo ca să nu se rănească cineva. Oglinda de cristal lucrată cu fir de argint e acum în salonul pensiunii. Tot atunci, în aceeași mahala, Doina și Ciprian au observat o locuință care aproape că se dărâma și au vorbit cu nepoții celor care au trăit acolo, iar ei au acceptat să o vândă. Aceea era Casa Veche, cea mai „în vârstă” din complex, are 200 de ani. Amintind de nepoți, Doina mărturisește că de-a lungul timpului a vorbit cu multe persoane, referitor la cumpărarea de obiecte sau case, dar niciodată nu a insistat dacă oamenii nu se simțeau pe deplin convinși să vândă. „Dacă am găsit urmașii direcți ai celor care au construit căsuța, aceștia niciodată nu au accepta să vândă casa părintească, chiar dacă era în stare avansată de degradare”. Însă dacă era în grija nepoților, aceasta se dădea mult mai ușor.

Doina a căutat unele lucruri, dar sunt și întâmplări în care lucrurile au dat de Doina. Povestește că la un consult al unei octogenare, foarte bogată, de altfel, bătrâna îi spuse: „doamna doctor, mi-am vândut una din vile, cea cu mult teren, că nu știam cum să scap de ea”. Tot terenul fusese cumpărat de o companie care urma să ridice acolo o benzinărie. A luat în acea secundă numărul celui care a cumpărat casa, l-a sunat și i-a explicat ce face. Vocea de la telefon i-a spus doar atât: „Doamna Doina, eu sunt plecat în Spania. Dacă în două săptămâni, când mă întorc, casa dispare și terenul e plan, acesta e cadoul meu pentru dumneavoastră”. Apoi a așteptat o bucată de vreme până a găsit meșteri care să repună casa pe picioare, piesă cu piesă. Tot despre meșteri amintește când se uitau la tencuiala de pe pereții camerelor din pensiune. Îi ruga insistent să facă în așa fel încât varul să pară că e vechi. Până ce unul dintre meseriași i-a dat replica: „Doamna doctor, eu buleală din asta nu fac”.

Soarta multor obiecte din pensiune era dată pierzaniei, dar Doina le-a oferit o nouă viață. Lucrurile care se află acum în unitatea de cazare pe care a făurit-o (paturi, noptiere, comode, veioze, scaune, radiouri și valize) le oferă oaspeților un sentiment de familiaritate, de „acasă”, în case bucovinene vechi de peste-un veac. Doina și Ciprian vor să redea viața locuitorilor din Ocolul Câmpulungului de Bucovina de dinainte de Primul Război Mondial. Toată această atmosferă poate fi trăită astăzi într-un altfel de timp, pe care Doina l-a gândit de când era studentă.

*Ocolul Câmpulungului de Bucovina se întinde de la localitatea Vama până la granița județelor Suceava și Bistrița-Năsăud.

•

text de Nicoleta Felea
fotografii de Ionuț Teoderașcu

Aproape fiecare om pe care îl știm are cel puțin o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat din țară. Chiar și noi, toți cei 6 membri ai echipei De la sat, avem părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, verișori împrăștiați prin mai multe state, de pe mai multe continente. Au plecat în căutarea a ceea ce le lipsea acasă — bani, acces la educație de calitate, un loc de muncă, speranță — și au promis c-o să stea doar câteva luni. Pentru majoritatea, lunile au devenit ani, iar greutatea anilor îi face adesea să simtă că trăiesc vieți duble, dar că nu mai sunt întregi în niciuna. Am decis să-i întrebăm pe ai noștri cum a fost să plece din sat într-o altă țară, ce i-a speriat cel mai tare și ce i-a făcut să meargă mai departe. Dar, cel mai important, am vrut să ne spună cum cred că ar fi arătat viața lor și a noastră dacă stăteau acasă...Începem seria cu o poveste din familia Larisei.

foto: Mama și tata, împreună cu Maria, cu fetița mea cea mare; Crăciun 2018

Mamei îi este foarte greu să se obișnuiască acasă. Chiar dacă în Italia muncea până la epuizare viața ei se simțea diferit. Am întrebat-o cum crede că ar fi fost viața ei dacă ar fi stat acasă, iar ea spune că n-ar fi avut nimic din ce are acum:„Poate aveam mai multe amintiri alături de copii, de nepoți, poate le-aș fi fost un mai mare sprijin, că au fost forțate să se maturizeze și să se descurce singure, dar cu siguranță nu aș fi avut posibilitatea să îmi ajut copiii așa cum am făcut-o. Am multe regrete, dar când mă uit în urmă, îmi zic că n-aș fi făcut nimic dacă rămâneam acasă...”.Spune asta ca o formă de a se convinge, încă o dată, că a luat cea mai bună decizie. Și cred c-așa a fost.

•

text de Larisa Gherasim
fotografii din arhiva personală
ilustrație de Sorina Șerban

O nuntă pe jumătate

Dintre toate poveștile pe care le știu de la bunici, mereu mă întorc cu gândul la una pe care-mi vine greu să mi-o pot explica. Pe când era mamaia însărcinată cu taică-miu, unul dintre frații bunicului a hotărât să se căsătorească cu o fată din sat care locuia 20 de case mai la deal, înspre pădure. O chema Smara și se știau aproape dintotdeauna, așa că legătura lor nu s-a rupt nici atunci când el a plecat să lucreze în alt oraș.

În joia dinaintea nunții, mirele a dat o fugă la viitorii socri să pună la punct ultimele detalii, dar a aflat în schimb că mireasa fugise de acasă. După șocul veștii, mirele a căutat-o pe fugară pe la toate neamurile din satele învecinate, dar pentru că n-a reușit să dea de ea a decis încetarea pregătirilor de nuntă. A primit înțelegere de la toată lumea, mai puțin de la lăutari, care n-au privit cu încântare anularea planurilor fără plată tocmai în ajunul evenimentului și au decis să-i facă nefericitului mire o surpriză și mai mare.

În duminica în care ar fi trebuit să aibă loc nunta, la 8 dimineața, din primul autobuz care a ajuns în sat au coborât 10 muzicanți cu chef de petrecere. Cum au pus piciorul pe pământ, și-au potrivit instrumentele în brațe și au ținut-o într-o veselie cam jumătate de sat, până în curtea mirelui care i-a primit palid și fără glas. N-au poposit însă singuri, ci cu un alai de curioși care întâi au ieșit în poartă să vadă minunea, iar apoi au luat-o pe urma cântăreților să fie martori la pățanie. Puși în fața nunții pe jumătate împlinite, bunica și câteva vecine au tăiat o curcă și o găină și au făcut ciorbă ca să hrănească, în răstimpuri, formația, așa cum se cade unor oameni gospodari. Nici curioșii nu s-au limitat doar la a privi după garduri și, după ce au lăsat lăutarii să se așeze sub mărul din ogradă, s-au pus pe dans și chiuit. 50 de litri de rachiu s-au băut în ziua aceea, își amintește tataia, iar muzicanții nepoftiți au mâncat pe săturate din ciorba improvizată în grabă.

Pe seară, când s-a pornit ploaia, petrecerea s-a mutat mai aproape de centrul satului, într-o cameră neterminată din casa unei bătrâne, care a acceptat să devină gazda nunții transformate în bal. Cu inima frântă, mirele n-a avut de ales și a întreținut atmosfera petrecerii până dimineața. A refuzat însă să-i plătească pe muzicanții care l-au silit să ducă până la capăt ziua nunții fără mireasă, așa că, de teamă să nu-i iasă vorbe în sat, tataia a plecat cu ei în oraș, a scos bani de la bancă și s-a achitat de datorie în numele mirelui. În schimbul rachiului băut, banilor dați și găinilor sacrificate, bunica s-a ales cu o geantă roșie, șic, pe care mirele o pregătise cadou pentru mireasa lui.

•

text de Andreea Anton
ilustrații de Sorina Șerban

Miresele din bufetul bunicii

Albumul nostru avea pagini gri, cartonate, despărțite de alte foi transparente, hașurate de linii subțiri, întocmai ca pânza de păianjen. Le ridicam și mă uitam prin ele, cu un ochi strâns închis, iar sub magia jocului liniilor mica noastră sufragerie se multiplica pe loc în zeci de încăperi mai mici, cu aceeași înfățișare. Vraja dura puțin, căci scopul cu care căutam de fiecare dată albumul ăsta, pitit bine după raftul de jos al bibliotecii, era să mă uit la fotografiile din tinerețe ale părinților. Vreo câteva din viața lor de liceeni, altele cu rudele plecate din sat, nelipsitele nuduri ale bebelușilor din familie – toate fuseseră lipite cu atenție de mama, în funcție de mărime, într-o estetică a proporțiilor numai de ea știută. Le știam pe de rost ordinea în album și treceam paginile în grabă să ajung la cele de la nunta părinților. Acelea mă interesau cu adevărat. Mai întâi pentru că nu înțelegeam de ce nu mă aflam și eu în imagini, reproș pe care i-l făceam cu regularitate mamei. Apoi, pentru că în acele fotografii era puhoi de lume și neamuri. Și unde mai pui că toate fuseseră făcute în ograda tătuței, prin care hălăduiam în fiecare zi. În acele fotografii se vedea până și târnațul din fața casei, pe care îmi sprijineam coatele să mă pot uita spre grădina lui moș Anton, vecinul de la deal, se vedea hâjul în care mă chema tătuța să beau lapte proaspăt muls, direct din cofița de lemn, ba chiar și cablul care ducea curentul electric dinspre casă spre grajd și de care mi se părea că rochia de mireasă a mamei se agățase. Anapoda treabă cu fotografiile astea, căci cablul era sus de tot și mama nu era Mary Poppins.

•

text și fotografii de Otilia Bălinișteanu

De 16 ani, de când e jurnalist, Otilia Bălinișteanu are convingerea că „din vârful pixului poți construi lumi întregi”. Din 2005 este redactor la „Ziarul Lumina”, al Patriarhiei Române, și din 2015 profesor asociat la Catedra de Jurnalism și Științele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat volumul de interviuri „Taifasuri cu tâlc”, volumul „In memoriam Florin Zamfirescu, făcătorul de gazete” și „Moldova bisericilor de lemn. Album de reportaj”, ce însumează o serie de reportaje despre bisericile de lemn - monument istoric din această regiune, care sunt aproape necunoscute publicului larg. A crescut în satul Concești, județul Botoșani.

Școala nu se termină în gimnaziu

Pe vremea bunicilor noștri, copiii își doreau să poată face școală, dar mulți au trebuit să renunțe la învățat în favoarea muncii la câmp, căsătoriei, iar uneori chiar a copiilor. Astăzi, școala este una dintre cele mai importante instituții din sat, însă sunt foarte mulți copii care o părăsesc înainte să învețe să scrie și să citească. După ce am văzut statisticile care arată clar că la sat sunt tot mai mulți elevi care renunță la școală, m-am gândit să documentez povești ale unor copii care se află în risc de abandon școlar, dar care continuă să meargă la școală datorită implicării unor cadre didactice care fac mai mult decât să intre la clasă și să predea o lecție. Pentru că eu cred foarte mult că fiecare elev ținut în școală este cel puțin la fel de important ca o medie de zece.

•

text de Florentina Simin-Tituleac
fotografii din arhiva Mihaelei Bucsă

Povești cusute cu rugăciune în satul de maici de la Agapia

Nu multe sunt locurile în care mirosul și aspectul satului de altădată, așa cum ni-l aducem aminte din copilărie, au rămas la fel. Modernitatea a intrat cu bocancii în viața de la țară, a luat tinerii și i-a dus în țări străine, a acoperit casele cu var lavabil și a pus termopane la ferestrele pe care nu se mai fac flori de gheață. Lemnul s-a dat pe bolțari, cerdacul pe balcon sau terasa fancy și liniștea pe zgomotul mașinilor. Satele care totuși s-au ascuns de valul modernizărilor au devenit unele turistice, vizitate acum de nostalgici și de curioși. Această nevoie m-a îndrumat și pe mine spre satul monahal Agapia, un loc cu peste 100 de case locuite de maici.

Cobor din mașină și mă minunez că Mănăstirea Agapia nu este una singuratică, izolată de lumea „de afară”, de societate. Zecile de gospodării care înconjoară mănăstirea sunt împrejmuite cu un gard din fier și sârmă, aliniate, într-o ordine perfectă. În grădinile din fața caselor, pe timp de vară, verdele pictează icoanele naturii. Dau peste pomi fructiferi, alei de flori care se continuă cu ghivecele de pe prispă, acolo unde, pe un scaun, șade câte-o măicuță cu o carte de rugăciuni în brațe. Măicuțele trebăluiesc de dimineață până seară și uneori se mai opresc să-ți povestească câte-o pildă. Însă nu mereu a fost așa forfotă.

De la mănăstire de călugări la una de maici

Demult, înainte de 1600, pe acest loc nu era nicio așezare, însă exista mai în deal, la vreo doi kilometri, o mănăstire în care își duceau traiul într-un mod foarte izolat câțiva călugări. Ulterior aceștia au pornit spre vale, de-a lungul pârâului, și pentru că această nouă zonă era mai ușor accesibilă au construit o altă mănăstire din lemn. Au adus cu ei, însă, stilul de viață izolat, cât mai aproape de Dumnezeu. Cei mai bătrâni locuiau într-o cămăruță puțin luminată, cu un pat, un scaun și o candelă. Ziua stăteau pe scaun și se rugau mai tot timpul. În aceeași casă, lângă cămăruța călugărului mai în vârstă, era o altă cameră, cea a ucenicului, unde exista o sobă, fiindcă el se ocupa cu de-ale gurii. Ucenicul îl ajuta pe călugăr, făcea ciorbă la foc de lemne, o punea în străchini de lut și mâncau împreună cu linguri de lemn.

Călugării și ucenicii și-au trăit astfel zilele până în anul 1803, când la dorința Mitropolitului Veniamin Costache al Moldovei, au mers la Mănăstirea Socola din Iași și, în locul lor, a venit un grup de maici. Ele au dezvoltat locul, au făcut camerele caselor mai primitoare și mai călduroase, le-au decorat cu materialele pe care le făceau la războiul de țesut și s-au ocupat și de mănăstire. „Stareța de atunci a anunțat că vrea să picteze mănăstirea și a organizat un concurs la care au participat trei pictori, printre care și un anume Nicu. Acest Nicu, devenit ulterior marele pictor, a câștigat concursul. După finalizarea lucrărilor, împreună, mănăstirii și pictorului, li s-au dus vestea în lumea largă”, mi-a povestit o maică despre momentul în care pictorul Nicolae Grigorescu a venit să-i dea culoare Mănăstirii Agapia. Pictorul venea des la mănăstire, fiindcă aici își petrecea verile și prietenul său Alexandru Vlahuță.

Casa memorială „Alexandru Vlahuță”

Scriitorul care a pictat țara noastră prin cuvinte în volumul de proză „România Pitorească” venea să o viziteze pe sora lui. După ce a rămas văduvă, în 1880, Elisabeta Străjescu s-a călugărit la Mănăstirea Agapia. Zece ani mai târziu la fel au făcut și părinții ei, Elisabeta și Nectarie. Îndrăgostită de sat și de Dumnezeu, Elisabeta Străjescu și-a construit în anul 1885 o casă din lemn cu cerdac pe-un vârf de deal. În această casă a locuit și scriitorul Alexandru Vlahuță, iar acum casa este un muzeu care păstrează amprenta întregii familii Vlahuță. Pe timp de vară, în pridvorul casei sunt organizate cenacluri literare.

Pe lângă poveștile și atelierele din cadrul Muzeului Vivant, oaspeții locului o pot lua la pas prin satul monahal să descopere și celelalte două bisericuțe din lemn. Cum urc pe lângă aleea de brazi care dă în cimitir, Biserica „Sf. Ioan Bogoslov” îmi apare în cale. Aceasta este considerată prima biserică din Agapia din Vale, cea construită de călugării care au venit din deal. A fost distrusă în totalitate în 1821 și ulterior reconstruită după același plan. În partea de est a satului monahal se află Bolniţa (n. red. infirmerie de lângă o mănăstire) de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, ridicată în 1780, unde de obicei vin maicile mai în vârstă și se roagă. Spre deosebire de prima, aici se țin slujbe în fiecare zi, și vara, și iarna.

Cei care vor să afle cum se trăia odată și cum încă se mai trăiește într-un sat de maici, pot face o oprire din periplul lor prin județele Moldovei în satul monahal Agapia. Dacă vin să se bucure de liniște și să o acompanieze cu rugăciune, maicile le pot oferi și ceva de-ale gurii și poate și un pat unde să-și tihnească corpul pe timp de noapte. Nu vor pleca cu mâna goală, vor lua o bucată din peisajul desprins din picturile lui Nicolae Grigorescu sau din rândurile lui Alexandru Vlahuță și o vor păstra pentru suflet. O să țină de cald în drum spre celelalte obiective turistice din zonă.

•

text de Ionuț Teoderașcu
fotografii de Ionuț Teoderașcu și Zig Zag prin România
rubrică realizată în colaborare cu
Zig Zag prin România

Cornulețe cu magiun

Cornulețele, în toată simplitatea lor ca aspect și ingrediente, sunt un simbol al bucătăriei tradiționale românești. Mai mici sau mai mari, cu umpluturi diferite și oarece diferențe în ingrediente, cornulețele au fost mereu pe mesele noastre în zile de sărbătoare.

Varianta mea este din Bucovina și, alături de nucușoarele și coșulețele cu nucă, cornulețele cu magiun sunt printre primele mele încercări culinare începute pe la 13 ani, la un Paște, când mama a fost nevoită să plece la un curs de perfecționare.

Ingrediente

Aluat:

• 250 g untură de porc

• 250 g smântână (peste 30% grăsime)

• o linguriță de drojdie proaspătă

• 500 g făină

• un strop de sare

Umplutură:

• rahat, magiun

• + zahăr pudră pentru pudrat

Mod de preparare:

Drojdia se dizolvă cu o lingură de apă caldă. Untura de porc aflată la temperatura camerei se amestecă cu smântâna, sarea și drojdia dizolvată. Se adaugă făina și se frământă un aluat atât cât să se încorporeze ingredientele. Aluatul are o consistență ușor moale. Acesta se acoperă cu o folie sau șervet și se pune la rece pentru cel puțin 30 de minute. Se poate face seara aluatul și se coace dimineața următoare.

Aluatul se scoate din frigider și se lasă cca. 10 minute la temperatura camerei. Se aprinde cuptorul la 190oC și se pregătește o tavă tapetată cu hârtie de copt. Pe o planșetă presărată cu făină se întinde aluatul într-o foaie de cca 0.3-0.4 mm. Cu un cuțit bine ascuțit sau cu o rolă zimțată de tăiere se taie triunghiuri ascuțite. Dimensiunea acestora poate fi mai mică sau mai mare, în funcție de preferințe. Umplutura se așază la baza triunghiului și se rulează spre vârf. Cornulețele obținute se pun în tavă, lăsând puțină distanță între ele.

Tava se dă în cuptorul preîncălzit și se coc cca. 25-30 de minute. După coacere se lasă puțin la răcorit și ușor calde se tăvălesc bine prin zahăr pudră. Se lasă la temperatura camerei până ce se răcesc complet apoi pot fi puse în cutii metalice închise ermetic. Mai demult noi le țineam în cutii de pantofi și rezistau foarte bine sau, mai bine zis, nu prea rezistau pentru că le mâncam repejor.

Sunt fragede, delicioase și se topesc în gură.

Spor la prăjiturit!

•

text și fotografii de Dana Burlacu Visternicu

A gătit pentru prima dată la 13 ani, de când a preluat partea de pregătit „ceva dulce” pentru familie. Pasiunea s-a transformat ulterior într-un stil de viață. În 2012 a scris pe blog primele rețete și de atunci a tot povestit lumii despre@prăjituricișialtele. Acum locuiește la sat, în Bârnova, județul Iași, și îi învață pe copii cum să gătească.

M-am deprins cu ascultatul poveștilor de mică, pe vremea când serile se împleteau uneori cu amintirile adunate de bunici la horele din sat sau de părinți la balurile din căminele culturale. M-am visat și eu la un bal sătesc toată copilăria. Mă și vedeam chiuind umăr la umăr cu flăcăii sau lăsându-mă învârtită de vreun voinic din vecini. Iar acest voinic trebuia să fie neapărat un haiduc înalt, cu mustață neagră, deasă și o voce viguroasă care să scoale toți oamenii la joc, așa cum făcea Liviu Vasilică de fiecare dată când apărea la televizor sau la radio.

S-a născut în satul Plosca, din Teleorman și a început să cânte în studenție, când învăța medicina. Un haiduc după vorbă și port, vestit colecționar de costume populare teleormănene, Liviu Vasilică a fost în același timp medic pediatru și cântăreț de muzică populară. „Doctorul care cântă”, așa cum îl numea Mărioara Murărescu, a debutat chiar pe scena Tezaurului Folcloric, de pe care a fost apoi nelipsit alături de Ansamblul Teleormanul, grupul pe care l-a înființat și coordonat. Când era copil obișnuia să stea ore întregi pe prispa casei părintești și să asculte lăutarii satului. La rândul său a făcut să se audă în urechile și inimile multor generații câteva versuri cu dor de bunici:

Hai, hai cu trăsioara, până-n deal la Mărioara,

Calul merge la pas, ș-apoi face popas.

Puteți să-i vedeți pe Liviu Vasilică și grupul Teleormanul interpretând piesa aici, într-o ediție a emisiunii Tezaur Folcloric. Toată melodia poate fi ascultată aici.

•

text de Andreea Anton