Moșul nu vine doar în decembrie

De vreo două săptămâni mergeam la școală
încălțată-n UGG-urile mele călduroase, când mi-a intrat pe ușa clasei o fetiță care purta în picioare balerini. Mă străduiam să o conving să vină la școală după un an în care a stat mai mult acasă și a rămas repetentă.

Cât a stat la ore în acea zi, am încercat să nu-mi arunc ochii sub banca ei, iar înainte de a pleca acasă i-am dăruit o pereche de ghetuțe. În timp, am adunat la școală, din donații, mai multe perechi de încălțăminte pentru a le dărui atunci când va fi nevoie. Nu am reușit să o conving să le mai dea jos, chiar dacă eu eram sigură că o strângeau. Aceea a fost ziua în care am câștigat-o: de atunci nu a mai lipsit de la ore, iar în perioada școlii online ne întâlneam în fiecare luni pentru a-mi aduce ce a mai lucrat.

În noiembrie am strâns ghetuțe pentru toți elevii mei. În cei doi ani, de când sunt învățătoare, am învățat că dacă eu îi dau copilului o geacă, o pereche de încălțăminte, un pachet de biscuiți sau un creion, acela s-ar putea să fie motivul pentru care el nu va abandona școala. Moș Crăciun nu ar trebui să vină numai de sărbători, ci ori de câte ori un copil are nevoie de el pentru a continua să meargă la școală.

text și fotografie de Florentina Simin-Tituleac

Crăciunu-i când la masă ai mâncare de acasă

Decembrie, ultima cursă spre Italia înainte de Anul Nou și un țârâit de telefon din bucătăria de iarnă. Înfofolită, ca de-afară, intră semi-grăbită în căldura lemnelor trosnind din sobă. „Alo?!” și la celălalt capăt al firului, dintr-o străină depărtare, se-aude glasul fetei. Ochii îi strălucesc și bujorii din obrajii rumeniți de frig și timpuri capătă sens, iar vocea sugrumată de emoție dă drumul unui iubitor „Lenuță, mamă, tu ești?”. Aud doar jumătate de conversație, căci cealaltă se înăbușă în receptorul de la urechea bunicii: „Ce să pună mama? (...) Las’ că știu eu ce să pun. Pe când ajunge băiatu’ să ia pachetul? (...) Miercuri, pe la cinci jumate, da? Îi bun, mamă, vorbim!”. Și se așterne o liniște surdă. Pune receptorul în furcă, se așază să își tragă sufletul și se-apucă de povestit conversația ca și cum ar repeta o lecție. „O spus că miercuri dimineață vin băieții de la Roznov să ia pachetu’. Să-l chem pe ta-tu să dea budana din pod. O zissă nu-i pun prea multe, că se găsesc ș-acolo, da’ știu eu ce să-i pun. M-ajiuți şi tu?!”. Se ridică, scormonește jarul, pune două lemne pe foc și pornește să pregătească pachetul, asigurată că are căldură la noapte.

Miercuri dimineață, trecut puțin de ora cinci și jumătate, când ziua și noaptea n-au încă niciun gând să se îngâne, pleacă spre Italia pachetul pregătit cu grijă, iubire și dor. „Din prea mult sau prea puţin” a împachetat masa de Crăciun în vreo șase ziare și 20 de pungi de diferite dimensiuni, iar, la final, mâinile tremurânde au așezat toate pachețelele congelate sau nu, în sacoșa mare, de rafie. Ca o încununare a efortului, sacoșa s-a închis ușor, dar 2000 de kilometri înseamnă drum lung și greu, așa că vârî ața de nailon în acul cel mai mare și sigilă pachetul prin țesătura rafiei, ca și cum bucuria sărbătorilor ar fi depins de ea.

Câteva zile mai târziu, ca în fiecare an, apartamentul mic din cealaltă parte a lumii a adus împreună familia deja stabilită în străinătate, dar cu sufletul acasă. Anul acesta, dinnu prea multăcarne de curcă și de porc au ieșit cele mai delicioase sarmale, iar toată familia suflă în mămăliga cu care au asezonatnu prea multejumări. Parcă n-au mai picat așa greu, odată ce le-au savurat cunu prea multăvarză murată.

În România, mamaia se mândrește în ziua de Crăciun cu un panettone trimis de fată, în timp ce-o parte din familia reunită în centrul Italiei rupe cu poftă cozonacul acela dolofan, copt în Ajunul Crăciunului, și umplut cunu prea multănucă. Cam ca firele de nisip, printre pietricelele unui ornament adus amintire din vacanță, a pus şi mamaia nucile printre pachetele cu carne și budana cu varză. Vedetele deserturilor de pe masa de Crăciun sunt turtele cu julfă, făcute ca la mama acasă, cu semințe de cânepă (nucă, zahăr și... turte).

În timp ce bătrânii deschid sticla de vin spumant ce însoțeapanettoneul,italieniiciocnesc un pahar cunu prea multvin primit de-acasă, „tras din butoiul ăla bun, nedesfundat”. Și printre urări de belșug și bucurie se-aude-un gând șoptit. E gândul spus al mamei, de la celălalt capăt al firului: „I-auzi, măi, Vasile, s-au adunat toți la Lenuța și au stat la masă. Au zis că le place vinu’!”. Pune telefonul în furcă, s-așază lângă plită și înghite un nod de lacrimi, recunoscătoare că i-a auzit și Crăciunul ăsta.

ilustrații de Sorina Șerban

text de Larisa Gherasim

54 de kilograme de fericire au ajuns în Scoția

În ultimele 15 luni, de când m-am mutat în străinătate, am adunat zeci de capturi de ecran cu momentele în care mă „întâlneam”, online, cu cei de acasă. Cred că prima captură am făcut-o în timpul unei discuții cu bunicii mei și-apoi am început să „capturez” momente și cu ceilalți. Așa am reușit, de la mii de kilometri distanță, să-mi beau într-o zi cafeaua cu tataia sau să stau la taclale cu mamaia. Adesea mă doare să fiu doar un privitor al vieții celor de acasă, dar plecarea m-a făcut să țin cu dinții de calea asta, a online-ului, sperând ca măcar așa o să mai fac parte din poveștile lor. Când verișorul pe care îl plimbam de mână prin curtea bunicilor a împlinit 18 ani, acum câteva luni, n-am fost acasă. Mama mi-a trimis un video în care familia era strânsă în jurul lui cântându-i la mulți ani, iar eu am plâns la fiecare cadru. De fapt, de peste un an lăcrimez la aproape toate videourile cu care mama a încercat să mă țină în miezul petrecerilor de familie, deși nu mai eram acolo. Tot printr-un ecran mi-am privit prietenii căsătorindu-se, schimbându-și locurile de muncă sau sărbătorindu-și zilele de naștere. Am închinat pahare pe chat și ne-am pupat virtual de atât de multe ori încât am încetat să mai număr.

Crăciunul este însă cel mai greu de dus dintre toate, căci deși casa îmi e împodobită, n-o s-o umple mama cu mirosul mâncării ei și nici Ajunul cu pacea colindătorilor săi. Coc fursecuri colorate de câteva zile, dar le-aș da oricând la schimb pentru cartofii făcuți în rulă de mamaia și pentru o oră pe cuptorul fierbinte din bucătăria ei de iarnă. Mi-am cumpărat o față de masă nouă, șervețele cu Moș Crăciun și tacâmuri festive așa că cina noastră o să arate vesel, dar o să fie și un pic tristă. Oricât de mult bine mi-ar face viața mea „cea nouă”, îmi e greu să împiedic golul depărtării să se cuibărească în mine în perioada asta. Ca să-l sperie, ai noștri ne-au surprins, chiar în seara lui Moș Nicolae, cu 54 de kilograme de fericire sub formă de murături, dulceață, zacuscă, afumături și alte păcate. Am aflat că nașa ne-a pus cozonac, mamaia borș acru, părinții carne, nașii măsline grecești luate în ultima vacanță, iar sora pijamale roșii și șosete asortate. Ne-a luat o jumătate de zi să le strângem pe toate și să vedem din nou podeaua bucătăriei, dar în orele acelea, printre toate bunătățile puse de ei cu gândul la noi, în casa noastră scoțiană s-a trăit Crăciunul românesc.

text și fotografii de Andreea Anton

Crăciunul de altădată

Un farmec aparte îl aveau sărbătorile de iarnă din copilărie. În luna decembrie eram nerăbdători de întâlnirile cu Moș Nicolae și cu Moș Crăciun, de mersul la colindat, la urat și la săniuș. În apropierea Crăciunului se tăia porcul și se pregăteau preparatele pentru sărbători. Cu câteva zile înainte de Crăciun ajungea și bradul acasă, iar noi, eu și fratele meu Iustin, îl împodobeam. Pe hol era cam rece, însă parfumul bradului natural se simțea atât de intens. Se întâmpla ca din bomboanele pe care le agățam în brad să mai dispară unele între timp și să rămână doar ambalajul... Apoi împodobeam casa cu ghirlande pe la draperii și dulapuri, decoram coronițe de brad și făceam aranjamente pentru masa de Crăciun. Eu o ajutam pe mama la curățenie și la bucătărie. Țineam postul, ne spovedeam și împărtășeam, mergeam la biserică și cântam colinde la chinonic.

Ziua Ajunului de Crăciun era atât de emoționantă! Dimineață făceam ultimele pregătiri în casă, apoi primeam preotul, iar mama îl servea cu julfa pe care o aveam de la bunica Anica, după care ne pregăteam de colindat. Ne îmbrăcam gros și mergeam pe înserate din poartă în poartă pe la vecinii noștri, colindând. Îmi aduc aminte că primul colind învățat a fost „Scoală, gazdă, din pătuț”. După ce ne întorceam de la colindat, mama ne aștepta cu un ceai, să ne încălzim, după care, cu mari emoții ne schimbam în pijamale, ne rugam și stăteam de veghe în așteptarea Moșului Crăciun. Era în casă o tihnă, o lumină caldă, un miros de brad și de cozonac, de care-mi aduc aminte cu nostalgie. Nu știu cum se făcea că oricât ne străduiam noi și ne plănuiam strategii de a rămâne treji, mereu adormeam. Moșul lăsa cadourile sub brad, iar dimineața de Crăciun era singura în care ne trezeam înaintea părinților. După ce desfăceam cadourile, mergeam la biserică, iar abia apoi ne bucuram de masa de Crăciun care avea câteva feluri: răcitura cu mămăligă, aperitivul, friptura, cârnații și desertul.

Tradiția de sărbători a familiei noastre era ca în prima zi de Crăciun, după masă, să mergem la bunica Anica; acolo ne întâlneam cu toții – nepoți, verișori, mătuși, unchi – și petreceam frumos până pe înserat. Noi, copiii, colindam și primeam dulciuri sau bani. Țin minte că într-un an drumul până la bunica (vreo 8 km) l-am făcut cu o sanie mare trasă de cai sau, în alți ani, dacă ningea tare, era anevoios să urci cu mașina dealul Prisacanilor, astfel încât, mașinile rămâneau înzăpezite, iar noi ne întorceam pe jos acasă. În a doua zi de Crăciun, după slujbă, mergeam la bunicii de la Roșcani, petrecând acolo cu familia din partea tatălui. În a treia zi de Crăciun, de obicei, stăteam acasă și așteptam musafiri. Dacă era zăpadă mergeam la săniuș. Aveam în apropierea casei un derdeluș unde ne adunam foarte mulți copii și ne legam săniile într-un „trenuleț”.

În Ajunul Anului Nou, după ce terminam treaba în casă, mergeam la Prisacani și spuneam urături personalizate pentru care bunica Anica ne răsplătea cu colăcei și bani, iar apoi ieșeam cu toată familia pe toloaca satului unde se adunau mascați, căiuți, capre, urși, care dansau în acompaniamentul unor lăutari. Pe înserate ne adunam acasă la vreun unchi sau mătușă sau la noi, în fiecare an la altcineva, și sărbătoream Revelionul. De menționat e faptul că la noi în familie sarmalele nu se făceau de Crăciun, ci de Anul Nou. La miezul nopții desfăceam sticla cu șampanie, bărbații pregăteau mici focuri de artificii și apoi continuam petrecerea până nu mai puteam de somn și mergeam la culcare. În prima zi a noului an mergeam la biserică și apoi ne adunam din nou cu familia pentru semănat sau sorcovit.

Cam acesta era spiritul sărbătorilor din copilăria mea. Mi-ar plăcea să duc tradiția mai departe, să păstrez mereu vii amintirile și să-i transmit fetei mele aceste bucurii ale sărbătorilor de iarnă, neuitând, desigur, că toate aceste lucruri minunate au sens datorită Nașterii Mântuitorului Hristos.

La Bobotează, ca la Crăciun, fratele meu îl însoțea pe părintele paroh, făcând parte din grupul băieților care anunțau vizita preotului strigând „o, ni ho ho” (la Crăciun) și „o, chiraleisa” (la Bobotează). După Sfântul Ioan, la încheierea sărbătorilor de iarnă, despodobeam bradul și ne gândeam cu tristețe la finalul vacanței de iarnă, dar cu bucurie la toate cele pe care le-am trăit.

text de Iustina Irimia-Cenușă
foto: arhivă Iustina Irimia-Cenușă

Interpretă de muzică populară de peste 20 de ani și membră a grupului vocal „Fetele din Botoșani”. A copilărit în localitatea Flămânzi, dar și în satele Prisacani (jud. Botoșani) și Roșcani (jud. Suceava).

ilustrații: Sorina Șerban

Vezi versiunea integrală a articolului aici.

Prăjitura semilună, cornuri și foi cu nucă

De Crăciun la mine la țară nu se fac cozonaci. Se fac, însă, prăjituri felurite pentru colindători. În fiecare an, bunica făcea obligatoriu prăjitură semilună și foi cu nucă. Prăjitura semilună ne fascina, aveam impresia că bunica tăia porțiile cu o formă specială. Întotdeauna ieșeau perfecte! Târziu, spre maturitate, am aflat că de fapt le tăia cu paharul.

În cazul foilor cu nucă era o regulă, le făcea cu câteva zile înainte pentru că foile se frăgezeau în timp, cu ajutorul cremei. Ca în cazul prăjiturii semilună, credeam că era o prăjitură complexă — pentru că bunica spărgea nucile, apoi le măcina, mergea la târg să ia zahăr, iar smântâna o alegea de pe lapte cu ceva timp înainte. Acum, pentru mine este o prăjitură simplă: cumpăr nuca gata măcinată, smântâna la fel, iar zahărul e mereu în dulap.

Cel mai des bunica ne făcea plăcinte și cornuri... în rolă. Așa îi spunea ea cuptorului. Le găseam calde când ne întorceam de la săniuș. Aici ai și rețeta cornurilor, un pic adaptată la umplutură. Ea punea gem sau brânză, eu am pus cremă de ciocolată cu alune.

text și fotografie de Mihaela Sava (@prajiturela)

Maria Zavate: „Îmi pare că se creează un oarecare curent prin care oamenii vor ori să se întoarcă la sat, ori să repopuleze satele”

Splendoarea satului transilvănean — de la cătun la destinație turistică

Acum ceva vreme am avut ocazia să trec pragul Caselor de Oaspeți Zălan. Am rămas la un ceai cu un managerul unității de cazare. Un ceai cald și o discuție despre sat, în fostul grajd al casei, ne-au dezvăluit că Prințul Charles a ajuns în Valea Zălanului prin intermediul contelui Tibor Kalnoky. Iar dragostea pentru conservarea patrimoniului cultural l-a convins pe prinț să aibă propria casă, devenită, ulterior, unitate de cazare. Așa a pus cătunul din Covasna pe harta turistică a lumii. Un veritabil influencer a devenit prințul, căci mulți britanici i-au urmat pașii: aproximativ 90% din oaspeții cazați vin din Regatul Unit (doar 5% sunt români).

Sunt genul de persoană căreia îi sclipesc ochii când vede peisaje de la țară, fotografii cu căpițe de fân sau turme de oi. Unii cresc cu așa imagini, iar alții scot bani din buzunar pentru a trăi experiențe turistice rurale. Mulți sunt curioși și vin să exploreze lumea satului. Așa s-a întâmplat și cu Prințul Charles, deși născut în opulența Palatului Buckingham, a fost fermecat de câteva comori rurale ale României.

Una dintre acestea este Valea Zălanului, un cătun de nici 150 de locuitori. Un sătuc izolat, aflat în nordul județului Covasna. Se află sub administrația comunei Malnaș, iar frumusețea peisajelor e dată și de amplasarea în Munții Baraolt. Satul a fost fondat în urmă cu 400 de ani de către familia Kalnoky, prin înființarea unei fabrici de sticlă. La început au fost șase familii. După aproximativ 200 de ani de existență a fabricii, au apărut nemulțumirile muncitorilor, care, în final, au și incendiat spațiul. Astfel, localnicii s-au reorientat către alte meșteșuguri și agricultură. Achiziția unor case de oaspeți (șapte, în acest moment) de către Prințul Charles a generat locuri de muncă și deschiderea altor unități de cazare.

Dacă e să asociez Valea Zălanului cu noțiunea de turism nu va rezulta nicidecum vreo ecuație cu turism de masă. Alegi satul acesta pentru experiențe, liniște, relaxare, deconectare totală. Când spun asta, mă refer la lipsa semnalului și a internetului (în cazul unităților de cazare). Ești „obligat” să te bucuri de ceea ce-ți oferă comunitatea, de ritmul satului. Activitatea turistică s-a conturat în sat pe fondul reabilitării caselor vechi și pe recondiționarea pieselor de mobilier de pe vremea bunicilor. Nu vei vedea vile proaspăt construite și munți de ciment, ci case scunde, construite în stil secuiesc sau cu influențe saxone.

În afară de partea de cazare, tot ceea ce se pune pe mesele localnicilor și ale oaspeților este produs local: ouă, brânză, lapte, carne, dulcețuri, zacuscă. Plantații de ceai sau cafea încă nu se cultivă în Zălan, dar le vei găsi la mic dejun, pentru energie de cutreierat ulițele satului. Indiferent de sezon, satul are un farmec aparte. Trebuie doar să-l explorezi, să-i străbați pădurile din zonă, să mergi la picnic, să mulgi vaca sau să culegi roade din grădină. Activitățile acestea te epuizează parțial. Dar ai timp, seara la culcare, să te bucuri de atmosfera de odinioară, citind cartea aceea de care zici că nu te poți apuca, când afară latră câinii. Nu uita să stingi veioza!

•
text de Nicoleta Felea
fotografii de Ionuț Teoderașcu
în colaborare cu Zig Zag prin România

Să facem bine

Am cules o (po)veste din care, în prag de Crăciun, poți face și tu parte, indiferent de localitatea și țara în care te afli. „Dragoste desculță" este o asociație înființată de o mână de oameni care s-a gândit să ajute familiile sărace de pe lângă Negrești, județul Vaslui. Încă din 2011, comunități întregi sunt ajutate cu alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, produse de igienă, rechizite, lemne de foc și tot ce mai e nevoie într-o familie. În ultima perioadă, au fost construite chiar și câteva case.

„Dragoste desculță” se bazează foarte mult pe oamenii care donează constant către asociație și care trimit la Negrești pachete cu de toate. Dacă și tu vrei să faci parte din povestea aceasta, le poți scrie peFacebook (sau pe site), iar ei vor fi bucuroși să te ajute cu detaliile de livrare.