În fiecare an, de Paște, curtea bisericii din sat era plină de localnici, dar și de cei mutați la oraș sau în alte țări, veniți atunci acasă. Florile copacilor se scuturau în adierea vântului, câteva lumini difuze ne arătau poteca ce ducea către ușa biserici, de unde se auzeau cântece de-a dreptul trăitoare. Treceam pe lângă vreun consătean pe care nu-l mai văzusem o vreme îndelungată, zâmbeam și ne promiteam din priviri că stăm la povești după slujbă.

Deseori Paștele era și motivul pentru care cele două surori ale mele și fratele, stabiliți în străinătate, veneau acasă și umpleau din nou ograda. Ziua ne urcam în căruțe și mașini și plecam la pădure, iar spre seară ne adunam în jurul mesei și înfulecam din cozonac și ouă roșii. Pandemia a schimbat ritmul și, deși prelungește dorul, poveștile nu au sfârșit. De aceea în acest număr am adunat un coș plin cu (po)vești de pe ulițele satului. Am scris despre familii și, din drag pentru familie, am pregătit o surpriză pentru tine, peste care vei da citind newsletterul.

Traseul prin satul nostru virtual începe, de data aceasta, de la casa lui Ioan Borodi, un tâmplar iscusit care meșterește troițe și porți maramureșene alături de fiul lui. Pătrundem apoi mai adânc în viața de familie și citim, la rubrica „Plecat din sat”, despre sora mea, Mariana, care acum 20 de ani a plecat din satul Crăiești pentru a-și duce traiul pe-o insulă din Grecia. Nu stăm mult departe de sărbătorile de Paști, căci o luăm agale pe potecă oprind în sat la colega noastră Larisa, unde ne amintim cum ne pregăteam, în copilărie, pentru Sfânta sărbătoare. Oaspetele nostru, Raisa Beicu, călătorește prin intermediul amintirilor de la București în Onișcani, un sat din Moldova, undeva între Bacău și Roman. „Paștele fără pască este ca cerul fără stele”, ne-a spus Irina Georgescu, autoare de cărți de bucate românești, stabilită în Marea Britanie. Așa că am rugat-o să ne învețe cum să ne pregătim propria pască. După o masă copioasă ar fi bine să facem ceva mișcare, așa că o luăm la pas prin Sulina, denumit și „satul de la oraș”, cel mai estic punct al țării, despre care a scris Nicoleta. Rămânem în zona Dobrogei, căci Florentina povestește despre o altfel de familie, cea din sala de clasă: „După șase ani petrecuți în Londra, Alexandra Mitrică a decis anul trecut, în martie, să se întoarcă definitiv acasă și să-și înceapă cariera de învățătoare la Sarinasuf, un sat din județul Tulcea”. Încheiem newsletterul cu o lecție de aranjat tăvi cu pâine, pască și plăcinte în cuptor. Am primit-o la rubrica „De la cititori” și este scrisă de Diana Gherghelejiu. Pe acorduri muzicale, așa cum v-am obișnuit, continuăm poveștile din newsletter pe Instagram, unde Andreea fredonează „Pleacă oile la munte” de Lucreția Ciobanu.

ilustrație de Daniela Olaru

Troițe și porți maramureșene, arta tâmplarului Ioan

Ioan Borodi din satul Budești, Maramureș, a modelat prima bucată de lemn la 12 ani. Nu avea dălți ca acum, așa că folosea niște cuie groase. Tâmplăria nu a „furat-o” de la bunicul sau de la tatăl lui, fiindcă aceștia aveau alte meserii. „Cu asta m-am născut, e un dar de la Dumnezeu, nu este ceva ce înveți”, spune bărbatul de 49 de ani, recunoscut pentru porțile și troițele pe care le-a făcut în cei peste 30 de ani de meserie. Mama lui era casnică, „o femeie foarte îndemânoasă”, iar tatăl era sondor-șef și, deși postul îl făcea să plece de acasă cu săptămânile, era grijuliu și îl sprijinea pe Ioan.

„Ci-o făcut copchilu ista de îi bandajat?”, a întrebat tatăl lui Ioan. „Io nu știu ce are, tăt sculptează și și-o bătut un cui”, i-a răspuns soția. Atunci a decis tatăl lui Ioan să-i cumpere copilului dălți și masă de lucru ca să facă lucrurile așa cum trebuie.

Pe la 15 ani, Ioan a făcut o poartă în miniatură și-apoi s-a folosit de ea ca să facă prima lui poartă adevărată. „N-o fi așa complicat, e fix ca aia în miniatură, dar mai mare”, și-a spus. Tânărul învăța meserie mai mult singur și era printre puținii din zonă care știau să facă fus cu țurgalău (element maramureșean în sculptură). Uneori mai mergea și la un fost primar din sat care iubea tâmplăria și mai lucrau împreună. De multe ori, ce ieșea din mâna flăcăului fura ochii profesorilor, sătenilor și chiar fetelor din sat.

În atelierul în care lucrează acum de dimineață până seara, a locuit o vreme îndelungată cu soția. Își înghesuiau iubirea într-o bucătărie, care servea drept cameră de dormit, și într-o cămară. „Aveam o sobă de cărămidă și ușa ceia ră’ cum îi, așa am stat”, spune tâmplarul. Au adunat împreună 23 de ani căsătorie pe care au încununat-o cu doi copii — Ionuț, un flăcău de 20 de ani, care învață tâmplărie de la tatăl lui și care îl ajută la treburi, și „pruncul” de 10 ani care, de câteva zile, lucrează la un scăunel (vezi foto jos).

foto: Tâmplarul a colecționat aproximativ 150 de dălți.

Ioan Borodi meșterește, împreună cu Ionuț, porți maramureșene și troițe, construite din detalii. Tâmplarul se mândrește cu o troiță pe care a făcut-o în 2017, înaltă de 4,7 metri, la care a muncit trei luni și jumătate. A realizat fiecare piesă în parte și apoi le-a îmbinat, iar precizia a trebuit respectată la milimetru. „Care cum o văzut-o o zis că nimeni n-o mai făcut așa ceva”, se mândrește Ioan.

În prezent, cu greu mai găsește lemn de stejar, iar pe unde găsește e tare scump. Spune că de asta și prețul porților maramureșene a crescut, una ajunge la 10.000-11.000 de euro, și nu multă lume le mai cumpără. Continuă să practice tâmplăria, fiindcă doar așa „rămâne ceva” de pe urma lui. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care a ales să nu plece în străinătate, în Belgia, atunci când i s-a propus. Celălalt motiv este familia, care, zice Ioan, este precum lemnul — are nevoie de timp, atenție și șlefuire minuțioasă.

foto: Ioan Borodi arătându-mi proiectul lui cel mai drag.

•

text și fotografii de Ionuț Teoderașcu

foto: la antrenament

Timpul a dovedit că plecarea bruscă și anii întregi petrecuți departe de familie au lăsat urme. În vara anului 2010, atunci când, după mulți ani, întreaga familie s-a adunat laolaltă, la nunta fratelui, Mariana a făcut o criză. A fost dusă la spital cu ambulanța și de atunci au urmat ani de tratament pentru depresie și momente în care ceda nervos. „La început mă simțeam izolată, dar m-am obișnuit. Și acum mă mai simt izolată fiindcă trebuie să iau avion sau vapor ca să plec undeva”, îmi spune Mariana la telefon. Se lasă liniștea, bag mâna în cutia cu fotografii, mai scot încă una, i-o arăt la cameră și-o întreb „asta de unde este?”. De data aceasta nimeresc un eveniment fericit, din 2005, când Maricel, fratele nostru, a mers la ea în vizită, în perioada în care ea avea interdicție și nu putea să vină în România să ne vadă. Ne amintim amândoi de plecare lui Maricel, deși pentru el motivele au fost altele, la fel ca în cazul Marianei, acele câteva luni, cât și-a propus la început să stea, s-au transformat în ani.

foto: în vara anului 2019, pe când eram pe plajă, am rugat-o pe Mariana să scrie pe o foaie ce s-ar fi întâmplat dacă stătea acasă.

•

text și fotografii de Ionuț Teoderașcu

Paștele copilăriei

Drumul spre biserica de pe șes avea vreo doi kilometri și îl făceam în jumătate de oră de mers lejer. Am parcurs drumul ăsta vreme de opt ani, cel puţin în fiecare weekend, așa că am avut timp destul să împletesc prietenii strânse și să știu, fără să mă uit, cam cât era ceasul în dreptul fiecărei case. În Săptămâna Mare, însă, era parcurs în fiecare seară la Denii, dar nu înainte să iau seama la ameninţarea mamei de dimineaţă – „dacă nu mă ajuți la treabă, nu te las la biserică” – și durea atât de rău încât lustruiam și cu spor, dar și cu ciudă bibelourile și paharele expuse tot anul în vitrină.

Mama şi mamaia scoteau tot din case. Toate covoarele şi preşurile erau spălate, geamurile curate, perdelele apretate, mileurile călcate, vitrinele-ncărcate. Toate astea se întindeau pe o săptămână, la finalul căreia se pregăteau bucatele. Simțeam cât e de aproape Paștele când îl vedeam pe tataia că face focul în cuptorul de lut.

În Joia Mare frământau câte 10-20 de kilograme de făină, rupeau coca în părți milimetric egale și o ungeau cu umplutură de nucă și cacao pentru care curățam nuci de ne usturau degetele. Cu toate astea, primeam mereu cea mai importantă sarcină la făcut cozonacii: aveam de curățat ligheanul de la umplutura cu nucă. Fără degetele noastre linse și regretele că a lăsat mama prea puțin pe pereții ligheanului, parcă nu ieșeau cozonacii așa crescuți și nici așa gustoși. Spre seară ne îmbrăcam frumos şi mergeam cu fetele la Denia celor douăsprezece Evanghelii. Tradiţia copiilor era să lege câte un nod, pe un șnur, la fiecare Sfântă Evanghelie, însoţit de o dorinţă. La final, erau 12 Evanghelii, 12 noduri, 12 dorinţe. Apoi trebuia să dormi cu şnurul sub pernă până la Înălţare, nodurile aveau să se desfacă şi dorinţele să se îndeplinească. Aproape de fiecare dată uitam de şnur, iar dacă îmi aminteam în curtea Bisericii, ratam cel puţin o Evanghelie. Uneori nu-mi aminteam dacă o dorinţă a mai fost înnodată, dar credeam că dacă o pun de două ori sigur se împlineşte. Într-un an am pierdut şnurul până să ajung acasă, iar în altul am ajuns să-l pun sub pernă, dar am uitat de el până la Paște.

Copil fiind, nu reușeam să percep durerea din Săptămâna Patimilor, ci vedeam mereu doar partea plină a paharului – Lumina, așa că o așteptam chiar bucuroasă. Vinerea Mare devenise de câțiva ani cea mai plină de soare, de sărbătoare, de energie. Acasă puneau mielul la baiț, pregăteau sarmalele, legumele pentru salata boeuf și carnea pentru borș, iar la Biserică se pregăteau pentru Prohodul Domnului. De obicei, în seara Prohodului mă mândream cu hainele noi, cumpărate pentru Paște, și înaintam spre cafas (balconul la care cântă corul Bisericii) mai lent și mai încrezătoare, să simt că observă toată lumea hainele mele nou-nouțe. Cântam Prohodul trei grupuri, pe rând: o strofă bărbații de la strană, o strofă oamenii din biserică și altă strofă corul nostru din cafas, despre care credeam că e cel mai important de-acolo. Asta pentru că toată Starea a treia era cântată de noi și ascultată de toți ceilalți, iar inimile noastre de copii simțeau aprecierile nespuse.

În Sâmbăta Mare, mamaia se apuca de dimineață să aleagă cele mai albe ouă, pe care le lega meticulos cu frunze și flori în ciorapi. Pregătea boiaua în același ceaun an de an și fierbea ouăle până credea ea că sunt gata, iar de fiecare dată avea grijă să dea deoparte, pentru tataia, câteva ouă fierte mai puțin. Eu eram încântată de ce ieșea, dar ea găsea mereu câte o legătură de ouă de care să nu fie mulțumită. Într-un an am scăpat jumătate din ouă pe jos și m-a bodogănit tot Paștele.

Acum mă uit la Săptămâna Deniilor cu nostalgie și dor. Închid ochii și mă văd pe treptele Bisericii, cu adidașii mei cei noi și fără nicio grijă. Mă văd urcând din nou în cafas, cântând Prohodul până mă doare gâtul; mă văd ieșind să iau aer și mă trezesc urcând treptele în turla mare a Bisericii, din care cuprind cu privirea toată comuna. Închid ochii și mă văd ștergând bibelourile, curățând nucile și făcând ouă roșii. Deschid ochii în Duminica Paștilor și-mi caut cana cu apă, ou roșu și bani, să-mi spăl fața și să-mi trec oul prin obraji, ca să fiu îmbujorată tot anul. Acum sunt mamă și e rândul meu să dau ligheanul cu umplutură de nucă la curățat și să pregătesc oul roșu din cană.

•

text de Larisa Gherasim

ilustrații de Sorina Șerban

De ce iubesc hortensiile

Am crescut alături de familia mea în Onișcani, un sat din Moldova, undeva între Bacău și Roman. Un sat cu ulițe liniștite, pe care treceau mașini rar, iar seara ascultam sunetul tălăngilor de la vacile mânate acasă de vecinii mei. Pe tocul ușii dintre bucătărie și dormitor erau scrijelite înălțimile mele și ale surorii mele. În colțul din dreapta al tavanului din sufragerie, mă holbam seară de seară la linia gri, defect din construcție, și-mi imaginam cum, dac-ar mai exista încă 4 linii paralele și echidistante, aș putea pune note pe gama do major.

La câteva minute de mers cu bicicleta, ajungeam în zăvoiul satului, unde claxonam insecte. Prietenul meu cel mai bun era Ionuț, vecinul de vizavi, pe care îl invidiam că tatăl lui conducea un tractor roșu. Acum, la rândul lui, Ionuț conduce un tractor.

Râdeam mult, jucam oina, iar sârma de rufe din ogradă ținea loc de fileu de badminton. În livadă aveam un scrânciob, în spatele casei un râu, iar primăvara magnoliile și bulgărașul mamei înfloreau în preajma Paștelui. Cea mai puternică amintire pe care o am din perioada primăverii acasă, în satul din Moldova, este legată de florile și copacii pe care mama mea îi îngrijea în grădină. Abia așteptam să plece cu toții de-acasă, să rămână curtea și grădina doar pentru mine. Iubeam acel gol temporar, care știam că avea să se umple imediat ce familia se întorcea acasă. Am frânturi cu orele în care mă uitam la magnoliile înflorite, număram florile, îmi puneam în ordine toate gândurile neînsemnate pe care un copil simplu de la țară le avea în minte. În anii de-atunci am exersat cel mai bine singurătatea, nu și însingurarea. Căci fericirile cele mai mari erau în curtea plină de flori, goală de oameni, știind că pentru o perioadă limitată de timp, doar energia mea umplea spațiul. Acea curte se umplea apoi de vocile alor mei, de sunetul mașinii tatălui, de pompa galbenă care trebuia amorsată, de râsete, țipete, strigăte. Tot amalgamul de senzații și sunete se așezau pe energia pe care deja o așternusem în fiecare centimetru din ogradă. Și-așa, liniștea mea se umplea de viață odată cu gălăgia unei iubiri nelimitate.

„Dintr-un copil care nu ridica mâna, a devenit un copil care voia să iasă la tablă”

Pe vremea bunicilor noștri, copiii își doreau să poată face școală, dar mulți au trebuit să renunțe la învățat în favoarea muncii la câmp, căsătoriei, iar uneori chiar a copiilor. Astăzi, școala este una dintre cele mai importante instituții din sat, însă sunt foarte mulți copii care o părăsesc înainte să învețe să scrie și să citească. După ce am văzut statisticile care arată clar că la sat sunt tot mai mulți elevi care renunță la școală, m-am gândit să documentez povești ale unor copii care se află în risc de abandon școlar, dar care continuă să meargă la școală datorită implicării unor cadre didactice care fac mai mult decât să intre la clasă și să predea o lecție. Pentru că eu cred foarte mult că fiecare elev ținut în școală este cel puțin la fel de important ca o medie de zece.

•

text de Florentina Simin-Tituleac

fotografii de Alexandra Mitrică

Sulina, satul de la oraș

În Duminica Floriilor, mai mult decât în orice altă zi cu dezlegare, miroase prin curți a scrumbie. În capătul Deltei, la Sulina, scrumbia anunță primăvara, atât prin prezența sa în ape, cât și prin „Sărbătoarea Scrumbiei Albastre”, desfășurată în zona urbană, pe faleză. Pe hârtie, Sulina este un oraș cu cinci străzi pavate, paralele cu fluviul Dunărea. Unde se termină pavajul, însă, începe viața simplă de la sat, mult mai atractivă pentru călători decât blocurile scunde din primele rânduri.

Cel mai estic punct al țării are pagini greoaie de istorie. Cândva Europolis, după Jean Bart, astăzi Sulina e doar un orășel de la granița României. Viața cosmopolită de pe coasta mării a apus acum un secol, dar nu și farmecul acestui loc accesibil doar cu barca, navigând pe canalul Sulina. În funcție de prețul plătit, ajungi mai repede sau peste câteva ceasuri. La final, pășești pe faleza din Sulina, cea animată de terase, vreo două alimentare și clădiri care încă se-mpotrivesc timpului.

foto: peisaj din apropierea insulei K (insula păsărilor)

•

text de Nicoleta Felea

fotografii de Ionuț Teoderașcu

rubrică realizată în colaborare cu
Zig Zag prin România

foto: © 2020 Jamie Orlando Smith Photography Limited, London

Pască

Paștele fără pască este ca cerul fără stele. Eu așa știu de la mama. Orice s-ar fi întâmplat, oricât nu am fi avut de una sau de alta, ea tot ne făcea pască. Așa că, oriunde sunt, fie că sărbătoresc cu o parte a familiei Paștele catolic, fie că-l celebrez pe cel ortodox, eu fac pască de fiecare dată. Mă consider norocoasă că am pretextul perfect să o mănânc de două ori pe an și să păstrez tradițiile noastre românești, pe care le simt frumoase și pline de gust. Rețeta pe care v-o recomand astăzi este o combinație între cea a mamei și o interpretare a mea. Mama își punea tot sufletul pentru cele mai deosebite împletituri, „ca să fie frumoasă” pasca, iar eu mă abat de la rețeta ei doar pentru a folosi mai puțin aluat.

Pentru a găti în tihnă, cel mai bine e să începi cu o zi înainte.

Rețeta a fost adaptată din cartea de bucate „Carpathia food from the heart of Romania” de Irina Georgescu. Carte este disponibilă pe Amazon oriunde în lume, dar și în librăriile Cărturești.

•

text de Irina Georgescu

Irina Georgescu este autoare de cărți de bucate în Marea Britanie, unde scrie despre bucătăria românească. Cartea sa de debut, „Carpathia”, a făcut înconjurul lumii, iar Nigella Lawson, scriitoare de cărți de bucate recunoscută internațional, consideră că „fiecare pagină este plină de aromele unei culturi bogate și variate”. Irina spune că felul în care a putut să stea cu sufletul în țară și să se simtă aproape de părinții ei a fost să gătească românește. O găsiți pe www.irinageorgescu.com și pe canalele de social media. Aici puteți citi mai multe despre Irina Georgescu.

Sâmbăta era pentru gătit

Toată copilăria mea am avut acasă un cuptor mare (cu care mama se lăuda), unde încăpeau 14 tăvi. Sâmbătă dimineața tata tăia lemne, stejar de obicei, să fie sigur că mama o să vadă flacără albă, ceea ce însemna că focul e puternic. Mama plămădea de dimineață o covată imensă, iar când își odihnea mâinile, așezându-se pe scaunul de lângă covată, făcea planuri cu voce tare despre câte pâini și plăcinte să facă, astfel încât să rămână loc pentru 5-6 păscuțe pe care eu aveam datoria să le numesc după membrii familiei.

Înainte să pună prima bucată de aluat pe masă, mama își punea un șorț și un batic care îi accentuau zâmbetul. Mie îmi răsucea mânecile, semn oficial că nu pot pleca nicăieri și devin mâna ei dreaptă, adică mâna curată care va aduce un lighean de făină când va fi nevoie și care îi va da un pahar cu apă când ea va obosi de la învârtit plăcinte.

La sfârșit, mama îmi făcea un porumbel. Îi crusta coada cu cuțitul, iar în ochii mei, porumbelul mai avea un pic și își lua zborul din mâinile pline de făină ale mamei.

O fi mișto să știi să parchezi în aglomerație, dar e mai mișto să dai în cuptor 14 tăvi, să le aranjezi la milimetru, reținând poziția fiecăreia. Pâinile în spate, că se coc mai greu, plăcintele la mijloc, cele cu cartofi să fie în dreapta, iar păscuțele în față, să fie scoase primele.

Mereu după ce astupa gura cuptorului cu capacul, mămica ridica lopata în sus și zicea răsuflând ușurată „Doamne ajută!”.

***

Nu mai avem cuptor de ceva ani, nici mama nu mai plămădește în lighean mare. Și chiar dacă eu acum stau cu picioarele pe geam, bându-mi cafeaua la prânz, în București, sunt sigură că mama, undeva departe, se pune pe un scaun, își îndreaptă spatele și zice încet „Doamne ajută!”.

•

text de la Diana Gherghelejiu

Vin dintr-o familie de țărani cu multe animale. Bunicul din partea mamei a fost cioban și, o mare parte din copilăria mea, ograda lui era ticsită de oi. Nu-mi amintesc dacă bunicul stătea cu ele pe câmp, la stână, așa cum știu că făceau alți vecini, sau le dădea altui cioban în grijă. Pe cât i-au crescut anii, bunicului i-au tot scăzut oile, până într-o zi când n-a mai avut deloc. Așa s-a întâmplat și cu vacile, pe care le-am vegheat de vreo două ori cu bunica la cireadă și pe care țineam morțiș să le aduc de pe câmp de fiecare dată când mă nimeream pe acolo. Acum mai au una, de a cărei vindere se tot discută de ani. Și de cal s-a vorbit la fel, iar într-o zi bunicul a decis că-i timpul și l-a dat. Oricât s-ar fi plâns de-a lungul anilor de munca grea pe care o are cu animalele, pentru bunicul, probabil ca pentru mulți alți bunici, renunțarea la ele a fost un soi de acceptare a bătrâneții.

Tinerețea lui și copilăria mea continuă să se împletească încă atunci când ascult melodiile Lucreției Ciobanu. Fascinația ei pentru viața păstorească, despre care a cântat zeci de ani, i-a adus numele de „Doamna Munților”. Lucreția Ciobanu s-a născut în localitatea Topârcea, din județul Sibiu, unde a și prins drag de doinele cântate din fluier de către oierii care treceau cu turmele peste dealuri. Repertoriul ei, cules din Mărginimea Sibiului, spune povestea lor, a ciobanilor care-și trăiau anii în jurul animalelor.

Poți asculta aici melodia „Pleacă oile la munte”, cântată de Lucreția Ciobanu într-o ediție Tezaur Folcloric.

•

text de Andreea Anton

Sătene, după cum știi, am pornit la drum din inițiativă proprie, din nevoia de a povesti despre satul românesc. Pe lângă scris și fotografiat, ne preocupăm de construirea unei comunități active care să (po)vestească despre viața satului. Surpriza la care am lucrat în ultima lună sperăm să aducă mai aproape nepoții de bunici, copiii de părinți, săteanul de sătean.

Echipa „De la sat” vrea să fie poștașul dorurilor tale și să scurteze drumul dintre tine și cei care îți sunt dragi prin intermediul cărților poștale personalizate. Pentru că și satul nostru virtual are nevoie de resurse financiare pentru a continua să se dezvolte, cărțile poștale personalizate vor fi livrate în schimbul unei donații către echipa „De la sat”. Suma donată va fi folosită pentru întreținerea locuinței www.delasat.ro și pentru plata facturilor care sosesc la adresa noastră (mailchimp, întreținere și dezvoltare website, marketing etc.).